2012

Hai ca e ultimul.

Reconversie profesională

În regulă. Se presupune că ne străduim să mulţumim ego-ul ăla nenorocit care stă ca un padişah peste suflet şi-şi lasă microbii peste tot. Asta-i clar. Unora doar de asta le pasă. Dar mai apare câte un prost care, pe lânga faza cu ego-ul, vrea să asigure armonie şi bună înţelegere între cei cu care relaţionează, de parcă ar fi vreun şaman ce deţine misterele universului şi ale morţii şi vreo sută de kile de iarbă. Şi, de cele mai multe ori, prostului îi iese. E gloata mulţumită, e şi el mulţumit. Evident, e şi muia aia de ego mulţumit. Cel puţin, asta e vrăjeala pe care i-o serveşte mereu. Normal, că-l gâdilă şi pe el când maimuţele din jur îl laudă şi-l apreciază. Poate chiar sincer. Se simte prostul mare filantrop emoţional, care seamănă pace în lume. Chiar dacă dincolo de moşia ego-ului, plină de câmpii verzi şi înflorite, se află o lume arsă şi fără pic de viaţă. Dar guşterul e mulţumit că zâmbetele lumii de afară îl fac să doarmă măcar cinci ore pe noapte. Că pierduţii din jurul său îl văd o mamă a răniţilor numai bună de p#lă. Nici nu-şi dă seama că ochii săi nu mai au culoarea originală, la cât a privit prin ocularii celorlalţi. Dar nu-i pasă de asta. Încearcă să se simtă bine, să se convingă de faptul că reflexia lui peste ceilalţi este una corectă şi cinstită, aşa cum o arată rezultatele multora din acţiunile sale. Aşa cum îi spun şi alţi şamani rataţi ca el.

 

Dar nu e convins. Pentru că el ştie de câmpurile pârjolite. Ştie că acolo nu vor exista flori şi păduri de arţari sau grâne aurii. Cariera de fermier şi-a ratat-o. A început-o pe cea de gropar.

Ceaţa

Sub voalul ei, albul şi negrul îşi trăiesc iubirea perfectă deşi rodul comuniunii lor este cel mai trist gri.

Balada moleculei de alcool

Privesc în fundul de pahar cu ochii sticlă,

Strivindu-mi limba de tăria de pe buze,

Şi-mi potolesc ficatul care geme-a frică

Cu stropi de alcool şi aburul din frunze.

 

 

M-arunc cu mult tupeu în văgăuna goală

Băgându-mi nasul în fiecare colţ discret,

Şi-mi leg de mâini licorile cu iz de boală

Turnându-mi în stomacul devenit pamflet.

 

 

Apoi mă uit cu fundul de pahar la sticlă

Să-mi dezlipesc tăria de pe ochi şi buze,

Ficatul mă striveşte crunt şi fără frică,

Iar aburul mă pierde-n alcool sub frunze.

Vita brevis

Oamenii rămaşi fără ţeluri mor mai repede. Oamenii care nu-şi mai propun nimic, şi asta nu pentru că au ajuns la un nivel care atinge toate punctele de satisfacţie, se sting. Oamenii care nu aşteaptă ziua de mâine sunt o cauză pierdută. Oamenii care şi-au risipit singuri norul de sub ei rămân blocaţi în ceaţă, fără dorinţă de a respira. Oamenii măcinaţi de bubele pe care le-au sădit savurează fiecare semn de boală şi-l îmbrăţişează cu nesaţ. Sunt oamenii care transformă laşitatea în autoflagelare.

Rămân carcase, desenate cu resturi de vopsea. Se aşează sub ploi şi ninsori, până când ambalajul dispare. Dedesubt, oricum, nu se mai găseşte nimic.