Finalul ei şi-al lui

   „Dă-mi curaj…”, spuse el. Îi trebuie curaj pentru a-şi deschide fiecare por, eliberând astfel toţi fluturii ascunşi acolo, uscaţi şi lipsiţi de proteinele unei înghiţituri de otravă. În ochii lui se ascunde primul capitol al unui nou roman, construit cu literele găsite în palma fiecărei dimineţi cu ceaţă de toamnă.  „Dă-mi curaj să-ţi citesc cartea mea nouă…”.

   „Vreau să rup fiecare filă scrisă de tine şi să-i dau foc!”, spuse ea. Îşi doreşte să se lupte cu oastea betegită a unui regat aflat la apus, sorbind orice picătură de sânge ajunsă pe armurile ruginite ale cavalerilor. În privirea ei se ascunde un dragon tânăr, furios, gata să scuipe flăcări peste tot ce-i iese în cale, dorind să guste din pocalul  răzbunării până la ultima lacrimă… „Am să-ţi dau foc la aripi.”

   „Eliberează-mi sufletul…”, imploră el. Simte că a naufragiat într-o mare plină cu peşti morţi şi cadavre de sirene. Lăsat în derivă, ştie că nu va găsi insula pe care o visează în fiecare noapte senină, dorindu-şi din ce în ce mai mult să se evapore precum apa din jurul său. Mâinile i se transformă în funii, legându-l tot mai tare de buştenii plutei care-i ţine loc de veci. „Taie-mi mâinile…”.

   „Vreau să te leg. Vreau să-ţi pun soarele cât mai aproape, să-ţi ardă inima.”, plânse ea. Fiecare lacrimă pe care o pierde scoate la iveală umbre tot mai hidoase, care-i împresoară fruntea şi ochii. Şi-a pierdut lumina din privire, devenită acum fulger în noapte, gata să aducă numai ploaie. „O să te fac cioburi…”.

Încă un an. Același an.

A început 2010, având în față aceleași rahaturi prin care trecem în fiecare an. Ne tot dorim lucruri, ne urăm, ne spovedim în oglindă, sperând ca va fi și mai bine… De fapt, habar nu avem ce vom face, încotro, cu cine, unde… Așteptăm să vedem ce apare în fața noastră la fiecare răsărit de soare, tremurând la fiecare semn de bine sau de rău, ignorând sau culegând flori… Iar când obosim, ne gândim că mai este puțin și se încheie încă un ciclu, și tot așa…

Eu nu îmi doresc nimic de la 2010. Nu are rost.

Nepoetic

O zână mi-a şoptit să cred

În raze de soare, în primăvară eternă, în sânge albastru,

Mi-a spus că cerul este etern, că norii sunt din puf şi pot zbura cu ei,

Că timpul este un instrument care poate măsura iubirea.

O zână mi-a şoptit că în mine sunt picături de cristal,

M-a luminat cu fiecare atingere magică de zâmbet

Şi mi-a aşezat în privire un suflu de catharsis inocent

Aşa cum eu visez printre mângâieri şi sărut timpuriu finalul.

Zâna îmi arată calea peste care îmi doresc să pavez secunde,

Îmi arată liniştea de sub valurile fiecărui râu scrijelit de pietre,

Mă aşteaptă dincolo de orice melodie născută din trecut

Şi-mi culege amintirile plămădite pentru noi…

Zâna construieşte geometria unui fulg de nea apărut dintre riduri,

Pictează orizontul unei poveşti cu iz divin,

Aduce razele de soare pe faţa nevăzută a Lunii,

Oferă fiecărei lacrimi privirea magică a nemuririi.

O zână m-a învăţat bătăile inimii

Iar eu, atunci, am simţit sânge, puls, anotimpuri,

Am călătorit printre stele, puncte de pasiune, imagini, alter-ego,

Am desenat un basm pe care îl aveam în buzunar de la geneză…

O zână a inventat Luceafărul pe care îl ştiam un mit,

Mi l-a oferit sub formă de suspine calde

Iar eu l-am ascuns repede sub fiecare cută a minţii mele

Sperând că reveriile vor fi legate de lumina sa.

Zâna scrie poezii, adună sunete perfecte, oferă pânzei artă,

Zâna alege un fulg de nea pe care îl fereşte de noroi….

Zâmbetul, privirea, mireasma ei trebuie iubite.

Fulgul de nea merită o zână iar EA merită un fulg de nea.

Ghid de supravieţuire în frig

Înainte de prezentarea regulilor de bază, vom defini frigul ca o entitate dăunătoare, periculoasă în faţa sufletelor deja deteriorate. Scopul acestui ghid este de a descoperi puterea ascunsă în inimă şi care este menită să protejeze împotriva entităţii diabolice.

Ghidul este unicat şi nu poate ajunge decât la o singură persoană.

Lucruri de respectat cu stricteţe, înainte de aplicarea regulilor:

-ghidul trebuie protejat ca atare şi nu trebuie înstrăinat.

-aplicarea regulilor trebuie făcută unitar, de fiecare dată când apare iarna.

-odată ce puterea a fost descoperită, trebuie reţinut că inima este salvată iar orizontul va fi mereu albastru.

-ghidul nu va fi returnat niciodată.

-cel care a conceput acest ghid trebuie uitat.

Reguli de respectat:

1. În prezenţa frigului trebuie căutate culori frumoase şi calde. Ele se află în jur, oriunde te-ai afla. Cu un minim efort, culorile pot ieşi la iveală iar apoi trebuie păstrate.
2. Soarele este un element de bază. Soarele se găseşte pe boltă atunci când vrei tu. Indiferent de ploaia din jur, de ceaţă sau de gerul năprasnic, soarele apare atunci când îl găseşti. Trebuie să îl iei din inimă, unde se ascunde de obicei, şi să-l pui la locul său, pe cer. Dacă reuşeşti asta, te vei bucura de primăvară.
3. Orizontul există. Există şi este clar, neted, plin de lumină. Caută cu atenţie şi ai să-l vezi. Ignoră zăpada murdară, praful, demonii şi priveşte în faţă. Nu uita, orizontul există şi e al tău, în forma sa cea mai pură.
4. Undeva, în lume, trăiesc oameni cu stropi de fericire în privire. Ei sunt un fel de magi, aliaţi de încredere în lupta ta cu frigul. Tot timpul ei se află în preajmă iar tu trebuie doar să-i recunoşti. Îţi vei da seama prin propriile sensuri cum îi poţi recunoaşte. Caută în tine răspunsurile.
5. Zâmbeşte, indiferent de anotimp. Zâmbetul, alături de culoare şi orizont, îţi va da răspunsuri. Întrebările tale vor deveni simple ecuaţii pe care le vei rezolva într-o clipită. Zâmbetul e frumos şi te va ajuta mereu.
6. Tu, de fapt, eşti o cheie. Ultimul lucru pe care trebuie să-l faci, după ce ai respectat regulile de mai sus, este să te descoperi pe tine, în forma ta fermecată. Tu exişti pentru a fi pe un colţ de lună, zâmbind triumfal în lupta cu frigul. Cheia pe care o vei găsi va deschide cufărul în care se află puterea magică. Vei câştiga.

Ghidul se termină aici. De acum încolo începe lupta cu frigul iar tu vei învinge. O stea mi-a şoptit acest lucru…

Autorul.

Scrisoarea unui prizonier

Mă simt prizonier. Sunt un prizonier. În lumea din jurul meu, macro sau micro, între uscăturile din pădurea ce era odată fermecată, printre lacrimile scurse pe obrajii arși de viață. Sunt un ostatic al firelor construite de mine, al privirilor de care îmi pasă prea mult, al destinului adus pe tavă de o zeitate mârșavă. Fiecare răsărit de soare devine din ce în ce mai rece, fără să-mi dea cheia evadării. Iar luna îmi arată cât de groase sunt zidurile…

Îmi ispășesc luminile devenite greșeli. Sunt incurabil și nu pot fi reabilitat. Voi rămâne prizonier oricâte povețe voi primi de la anotimpuri. Garantat.