Oamenii rămaşi fără ţeluri mor mai repede. Oamenii care nu-şi mai propun nimic, şi asta nu pentru că au ajuns la un nivel care atinge toate punctele de satisfacţie, se sting. Oamenii care nu aşteaptă ziua de mâine sunt o cauză pierdută. Oamenii care şi-au risipit singuri norul de sub ei rămân blocaţi în ceaţă, fără dorinţă de a respira. Oamenii măcinaţi de bubele pe care le-au sădit savurează fiecare semn de boală şi-l îmbrăţişează cu nesaţ. Sunt oamenii care transformă laşitatea în autoflagelare.
Rămân carcase, desenate cu resturi de vopsea. Se aşează sub ploi şi ninsori, până când ambalajul dispare. Dedesubt, oricum, nu se mai găseşte nimic.
