Maică-sa este model

   Locuiesc într-un cartier gri, de capitală. Am tot felul de vecini, de toate culorile. De obicei, în fiecare seară de vară, la colţul aleii unde am intrarea în bloc, se adună un grup compact de cetăţeni (de fapt, cetăţene) cu drept de vot, flori de vândut şi puradei fără număr, fără număr. Aseară am surprins o discuţie aprinsă, în care se făcea un angajament ferm, de viaţă: „…voi fi o mamă model !”. Imediat după declaraţie, una din progeniturile creaturii a fugit în stradă, hlizindu-se cu o pungă de bomboane agricole în mână. „Fă, n-ai auzit ce-am spus ?? Treci aici şi învaţă să numeri..Ti-am zis că o să fiu o mamă model, băga-mi-aş pu*a !”. Cârdul a început să râdă. Părul meu a continuat să cadă.

Studio noroc

    Pe această cale aş dori să fac un anunţ: aseară, într-o cârciumă din centru,  m-a salutat rocker-ul Lenţi Chiriac (lăsaţi-mă să cred că pe mine m-a salutat…). Evident, l-am salutat si eu, rugându-mă să nu vină să-mi ceară şi un autograf.  Nu de alta dar aveam un breloc cu magnet si puteam să mă rănesc cu metalele grele şi foarte grele ale omului. Oricum, m-am liniştit un pic după această întâmplare anostă, gândindu-mă că nu m-a uitat chiar toată lumea, după ce cu o seară înainte Tolea (ex-ul lu’ Magda a lu’ Tolea) s-a făcut că nu mă cunoaşte deşi am trecut la un metru în faţa lui. Şi eu ca eu, da’ să nu-l salute nici pe Bilă ?… Deh, se vede că unora li se urcă celebritatea la cap.

Rock and rain

Iată că a trecut şi cel de-al doilea concert Metallica în România. Aşteptaţi de „roacherii” autohtoni mai ceva decât îl aşteaptă căprioara pe încornoratul speciei sale în perioada de rut, cei patru americani au reuşit o reprezentaţie de aproape două ore. Au fost mai de toate: 25 000 de pletoşi (unii la propriu, alţii la figurat), trupă de deschidere, hectolitri de bere, întârzierea de rigoare a celor patru vedete, bude aglomerate, seringi, cetăţeni turmentaţi şi o ploaie care a reuşit să spele de păcate şi sufletul celui mai satanist spectator prezent acolo. Evident, mulţi dintre fanii aflaţi la concert au aplicat îndemnul “nu lăsa ploaia să te facă muci, fă-te tu muci înaintea ei”, urmările fiind uşor de ghicit. Una peste alta, imaginea rămasă a fost de o trupă bătrână, lipsită de verva anilor trecuţi, încercând şi reuşind să instrumenteze melodiile (tehnic) bine deşi unele nu prea semănau cu cele ascultate pe casetă la chefurile adolescenţei, în faţa unei audienţe care cu siguranţă a avut alte aşteptări sub picăturile venite de sus la fel de alert ca sunetele izvorâte din boxe. Finalul a venit cu aceeaşi rapiditate ca a mişcării degetelor lui James sau Kirk pe corzi, lăsând marea de oameni adunată pe stadion cu bis-ul pe buze şi cu apa în bocanci.

Pentru cei care au văzut trupa a doua oară la Bucureşti, probabil că acest concert nu a reuşit să şteargă imaginea celui de acum 9 ani, cu tot cu mama ei de ploaie. Eu cred că, de fapt, a colorat-o mai mult.

Din lumea celor care se frământă

Stateam si ma gândeam zilele acestea la anumite situatii stânjenitoare pe care le-au întâlnit unii si altii în momente total nepotrivite ale vietii lor. Toate au o tenta de umor vazute din exterior, însa pentru cei care au fost direct implicati cu sigurantå nu au stârnit zâmbete. Unele sunt personale, altele sunt auzite dar, în esentå, nu asta conteazå. Nu vreau så fac un top al acestor evenimente nedorite, doresc så intru, cumva, în pielea personajelor din scurtele metraje rulate în acele momente de “glorie” personalå.

Prima întâmplare “dureroaså” care îmi vine în cap este vizitå la o rudå, la o mini-petrecere organizatå cu ocazia unei nu stiu ce aniversåri, så zicem. Printre cei prezenti sunt câtiva cunoscuti dar si persoane întâlnite abia atunci. Toate merg frumos, atmosferå relaxantå, muzicå în surdinå, bufet suedez, o glumå pe alocuri, o bârfå în alte locuri, un påhårel, în fine, treburi de acest gen. Tocmai când se simte nevoia de o pauzå linistitå pe fotoliu, apare în acelasi timp si un alt fel de nevoie, pentru un alt fel de fotoliu (J). Câteva broboane de sudoare apårute pe frunte sugereazå gråbirea cåtre locul acela unde uneori te nasti a doua oarå. Ceea ce se si întâmplå. Procedeul în sine nu este important, cert este cå se simte nevoia unor cinci minute de råsfoit printr-o revistå abandonatå intr-un colt, asa, degeaba…La finalul “operatiunii”, stupoare ! Suvoiul nåvalnic de apå pråvålit din bazin se pare ca nu ajutå cu nimic. Ala mic si negru se încapataneaza så plece. Pur si simplu nu vrea. Spatele este invadat brusc de mii de picaturi, ritmul respiratiei se accentueaza, ochii se maresc mai ceva ca acum cinci minute, privirea cauta cu disperare ceva…Ceva, da’ ce ? Aici este problema mare…Neuronii intra în triplu proces de creatie, retina incepe så deruleze imagini continand cele mai pesimiste urmari ale faptului ramas asa…Nu, trebuie rapid o solutie. De plecat acum clar nu se poate, chiar daca ailalti isi tocesc unghiile ciocanind în usa. Så se duca prin vecini så-si lase urmele daca nu mai rezista. Nu parasim locul accidentului ! Se insista, totusi, cu apa dar fara niciun folos. Ala mic rezista. Evident, toate obiectele prezente prin zona devind potentiale arme. Gandul ca la un moment dat contactul direct este ultima solutie nu face decat så impaienjeneasca privirea, oricum disperata, a “prizonierului”. Ideile se precipita: “Aveti cumva un umeras care nu va mai trebuie?…Nu, nu e bine..asta inseamna ca trebuie så ies de aici..”… “Aha: revista !…Nu, nici asa nu merge..”. Se aud zgomote cu subinteles de cealalta parte a usii. “Nu, nu…nu cu mâna…”. În coltul tremurând al ochiului drept se simte o lacrima. Sacrificiul suprem trebuie facut. Parca se aude ala mic rânjind :”hellooo…ce faci? Vrei så ne jucam…?”. “Mori ! Pleaca !”…

Câtå urå ! Ce mai freamat…Sacrificiul a fost facut. Ultima apa trece nepasatoare pe acolo pe unde acum un minut se producea contactul direct.. Restul e tacere si plânset.

Depasind momentul nu tocmai apetisant de mai sus, trecem la un alt eveniment, un pic mai suportabil, de acesta data. La un moment dat, în timpul studentiei, cand nevoia acuta de bani era omniprezenta, s-a nimerit så iasa în cale un interviu la o companie. Evident, lucru ce nu putea scapa fara a fi sarbatorit. Zis si facut. Se suna adunarea, incep usor, usor så se inalte “gemenii” construiti din paharele de plastic ramase unul dupa altul goale, glume, rasete, ficatul rezista. Nu acelasi lucru se intampla cu echilibrul si privirea iar literele incep så devina neascultatoare, iesind în ce ordine vor ele. Creierul seamana cu o bunica ce incearca så-si cheme copii în casa insa acestia, în speta picioarele, mainile, urechile, ochii, nu o asculta. Ei bine, personajul nostru se indreapta intr-un final, invins, catre locuinta cu gandul la interviul de a doua zi, evident atat cat mai putea så gandeasca. Brusc, pamantul se transforma intr-un teren minat iar una din mine, imaginativ, explodeaza. Urmarea este pozitia orizontal. Ciudata cadere, insa. Asfaltul pare moale, cald, linistit. Totusi, cu o ultima comanda ratacita prin materia cenusie, trupul este indemnat så-si reia verticalitatea. Aici intervin problemele de ordin tehnic. Balamalele nu functioneaza, membrele par ca se impaca bine cu asfaltul, chiar isi propun så petreaca ceva mai mult timp impreuna cu acesta, ignorand total strigatele disperate ale centrului de comanda. De undeva de langa aceasta reprezentatie de-a dreptul penibila, cativa spectatori involuntari se prapadesc de ras. Aaa, pai stai dom’le, cum vine asta ? Cine esti dumneata så razi de neputinta altuia ? Ok, nu ne ridicam dar incercam macar så vorbim. Proasta alegere. Limba doarme de mult si nu da semne ca ar interesa-o ceva cuvinte sau propozitii iar maxilarul oricum e lipit. Urmarea ? “hmmhhmmm…”. Las-o asa…Finalmente, trupul raspunde la comenzi, copacel, copacel iar personajul nostru ajunge în patul lui, adormind instant…A doua zi, se parcurg etapele transformerilor mahmuri. Evident, prima este trezirea, cu toate durerile si chinurile adiacente. Incarcarea datelor nefiind inca parcursa, amicul nostru nu stie ce s-a intamplat cu o seara inainte, ce taratoare penibila ajunsese la un moment dat. Oricum, memoria este stearsa. Ajuns în fata chiuvetei isi da cu apa pe fata dar ceva nu este în regula. “Ce naiba…”. Ridicand privirea spre oglinda si vazand imaginea de acolo, tinde initial så se uite în spate. “Nu, nu e nimeni, eu sunt ala..”. Se pare ca bunul sau prieten, trotuarul, ii lasase niste semne, si nu vorbim de ruj pe gulerul camasii. Cate un pic pe frunte, cate un pic pe nas, asa de control. “Futu-i…Am interviu intr-o ora..”. Nu are rost så comentez reactiile urmatoare, disperarea de a gasi macar o sapca, drumul din mijloacele de transport sau interviul în sine. Penibil, oricum…

O a treia intamplare pe care o relatez în continuare s-a desfasurat în jurul unei onomastici. Un grup de amici, studenti, abia reintorsi în Bucuresti dupa sarbatorile pascale, organizeaza impreuna ziua de nastere a unuia dintre ei. Toti au fost de acord så petreaca undeva departe de caminele studentesti si au decis ca un parculet de pe langa Gradina Zoologica ar fi locul ideal. Asa ca uite-i pe prietenii nostrii consumand ceva bautura proaspata de struguri, tocmai adusa de acasa, printre copaceii din parculetul amintit mai inainte. Evident, dupa vreo ora de rasete si pahare date peste cap, tuturor li se pare o idée excelenta så viziteze Gradina Zoologica, aflata la o statie de autobuz mai incolo. Zis si facut. În fine, odata ajunsi acolo, nu se putea observa vreo diferenta majora intre ei si locuitorii din custi. Erau foarte multe asemanari, în schimb (de limbaj, de comportament, de mers, pentru unii chiar de nivel al inteligentei…). La un moment dat, cand lucrurile incepusera så devina din ce în ce mai neclare, grupul nostru (foarte) vesel a parasit locul de “joaca”. În asteptarea autobuzului care så-i duca spre oras, nu au ezitat în a-si demonstra spiritul civic, suplinind lipsa unui agent de circulatie din zona. Cuvintele nu au puterea de a descrie scena în cauza. Dar iata ca soseste si autobuzul, curmand astfel efortul prietenilor nostri (pentru unii din ei de a sta în picioare, pentru unii de a sta jos iar pentru unii de a da din maini pe langa masini). Problemele, insa, abia acum incep. Cu fiecare statie urca din ce în ce mai multa lume, ora fiind si una la care se termina programul de lucru. Tabloul devenise unul destul de interesant: în picioare, foarte multa lume obosita si dornica de a ajunge acasa, cu gandul la ce så mai cumpere de-ale gurii pentru familie, unii aproape adormiti de oboseala iar undeva, mai pe la mijlocul mijlocului de transport, era trupa noastra, vesela, pe scaune, plina de glume pe care oricum numai ei le intelegeau. În afara de unul. Unul care nimerise si un scaun cu spatele la sensul de deplasare al autobuzului, apasat de calatorii din ce în ce mai numerosi, unul pentru care imaginile nu mai aveau nicio noima iar stomacul incepuse så-l certe. Respiratia ii devenise din ce în ce mai sacadata iar deznodamantul era clar, chiar si pentru creierul sau incetosat. Cu un ultim efort, isi calculeaza timpii în care poate så se ridice de pe scaun, deschide geamul cel mai apropiat si da drumul la “vulpe” pe sosea”. Planul excelent, timpii reali, din pacate a fos omis în calcule parametrul reprezentat de consumatia din parculet. Parametru care a incetinit tot procesul, mai putin ultima etapa. Adica, ridicarea de pe scaun a fost una destul de inceata, distanta pana la prima ferestruica s-a dublat în mod real doar partea cu “vulpita” a fost calculata précis. Imaginile urmatoare nu sunt recomandate celor slabi de inima. Va pot spune doar ca multi pasageri aflati în vecinatatea eroului nostru nu au mai ajuns la alimentara sau la piata sau în orice alt loc în afara de acasa, asa cum probabil isi propusesera. Nici viteazul cu pricina nu ar mai fi ajuns direct acasa daca imediat dupa aceasta murdara intamplare nu ar fi fost urmatoarea statie, deci a avut norocul så fie tras la timp din autobuz catre companionii sai. Restul de poveste nici nu merita mentionat…

Cat de curand, urmeaza o alta serie.

Marele prânz chinezesc

   O calatorie interesanta am parcurs-o astazi, pe taramul culinar oriental. Adica am fost la un restaurant cu specific chinezesc. Localul era decorat in cel mai pur stil romano-chinez, cu atmosfera de disco (se auzea pe fundal “danseeezi, danseeezi..” sau asa am inteles eu; poate era “dantzeezi, dantzeezi..”) si cu ospatarite filiforme, avand pe ele traditionalele straie orientale mini, cu pulpa de pui(cuta) la vedere. O adevarata sursa de inspiratie, insa, a fost meniul. Am selectat cateva “mostre” de haleala, ce m-au facut sa-mi pun cateva intrebari, evident fara nicio legatura cu esenta lor culinara. De exemplu, am vrut sa incep cu o salata Hai Dai..”Hai, dai si tu o salata ?”, ma intrebam retoric..Dau, ca e plina de vitamine. Apoi, ma gandeam daca sa aleg niste “pachetelele de primavara”. Pai, fiind deja in toiul verii, poate nu avea rost. Daca pachetelul continea o cazma+1 kg gazon seminte+grebla+stropitoare, poate mai mergea si acum..Daca, insa, era format din sapa+seminte ardei/rosii/castraveti/morcov+furtun+componente solar chiar nu avea rost..Asa ca am sarit peste. Rasfoind mai departe am zabovit un pic asupra urmatorului fel: pui cu aroma de peste. Pai, nu e mai simplu sa-mi iau direct peste ?..Sau o fi vreo specie modificata genetic de chinezi, puiul peste ? Si unde traiesc astia, in acvarii ? Sa vezi cum inoata cocoseii, alergand gainusele prin apa pentru o ciupitura de creasta ca mai apoi sa-si verse laptii peste ouale-icre din cuibarul subacvatic..In fine, am zis pas. Am sarit si peste “puiul in 5 culori” (ma gandeam ca or fi ramas dupa Campionatul european din Austria si Elvetia, vopsiti in culorile echipelor nationale), am trecut si de “pui Mu” (eu cred ca era greseala de tipar, corect fiind “vacuta Mu” si “pui Piu”) si m-am oprit un pic la “Lang feng tie ban”. O portie, va rog, bine facuta (wtf !), chiar insist sa-i ziceti bucatarului s-o perpeleasca mai mult. Cu garnitura de “legume cu 4 nestemate”. Astea probabil merg pentru cei care folosesc cremele alea din proteine de perle sau praf de diamant. Recunosc, sunt un pic depasit de ce se intampla in timpurile de azi..Nu mi-a zis nimic  nici “Bai Cai cu urechi de lemn”. Poate trebuia sa-i spun eu ceva. Frectie la picior de lemn, ce mai..

   “Aveti mici, pizza, din astea..?”. Ce taran…