În regulă. Se presupune că ne străduim să mulţumim ego-ul ăla nenorocit care stă ca un padişah peste suflet şi-şi lasă microbii peste tot. Asta-i clar. Unora doar de asta le pasă. Dar mai apare câte un prost care, pe lânga faza cu ego-ul, vrea să asigure armonie şi bună înţelegere între cei cu care relaţionează, de parcă ar fi vreun şaman ce deţine misterele universului şi ale morţii şi vreo sută de kile de iarbă. Şi, de cele mai multe ori, prostului îi iese. E gloata mulţumită, e şi el mulţumit. Evident, e şi muia aia de ego mulţumit. Cel puţin, asta e vrăjeala pe care i-o serveşte mereu. Normal, că-l gâdilă şi pe el când maimuţele din jur îl laudă şi-l apreciază. Poate chiar sincer. Se simte prostul mare filantrop emoţional, care seamănă pace în lume. Chiar dacă dincolo de moşia ego-ului, plină de câmpii verzi şi înflorite, se află o lume arsă şi fără pic de viaţă. Dar guşterul e mulţumit că zâmbetele lumii de afară îl fac să doarmă măcar cinci ore pe noapte. Că pierduţii din jurul său îl văd o mamă a răniţilor numai bună de p#lă. Nici nu-şi dă seama că ochii săi nu mai au culoarea originală, la cât a privit prin ocularii celorlalţi. Dar nu-i pasă de asta. Încearcă să se simtă bine, să se convingă de faptul că reflexia lui peste ceilalţi este una corectă şi cinstită, aşa cum o arată rezultatele multora din acţiunile sale. Aşa cum îi spun şi alţi şamani rataţi ca el.
Dar nu e convins. Pentru că el ştie de câmpurile pârjolite. Ştie că acolo nu vor exista flori şi păduri de arţari sau grâne aurii. Cariera de fermier şi-a ratat-o. A început-o pe cea de gropar.
