Omul dojenit de vulpe

   „Mă numesc Vulpea. Sunt o vulpe banală şi locuiesc pe cheile Vîlsanului, aproape de munţii Făgăraş. Nu contează ce vârstă am, nu mă interesează familia. Îmi place extraordinar de mult liniştea pădurii, vuietul râului, îmi place natura ca atare. Zilele acestea am fost un pic bulversată de prezenţa unor humanoizi, veniţi vineri noapte. Şi-au pus corturile, au aprins un foc mic, au mâncat ceva…Am îndrăznit la un moment dat să mă apropii de ei, să văd care-i treaba. Nici nu m-au băgat în seamă. Stăteau şi priveau către foc, aşa, cu mintea plecată spre creasta muntelui. Nici de vorbit nu prea îndrăzneau. Bun aşa. Păi, în aceste condiţii, am zis că poate ar fi bine să le inspectez un pic locuinţele ambulante. Zis şi făcut…Am ochit eu ceva dar am socotit că este mai bine să revin mai târziu, să nu-i deranjez. Adică, ei nu m-au deranjat, eu de ce aş face-o..? Am mai dat eu câteva târcoale, însă am preferat să privesc grupul de oameni de la distanţă, ascunsă după iarba încărcată de rouă. Spre dimineaţă, mi-am luat inima în dinţi şi am venit să-l salut pe singurul dintre ei rămas cu ochii la stele. Se pare că nu a înteles intenţia mea, din moment ce a plecat ca din puşcă la culcare imediat ce am pus o labă prietenească pe spatele său. Eh, ciudaţi şi oamenii ăştia. M-am consolat în cele din urmă cu un bocanc pe care l-am găsit la intrarea unuia dintre corturile lor. În cele din urmă m-am dus şi eu la culcare, cu gândul să iau perechea încălţarii seara următoare. Am trecut râul către vizuina mea, lăsând în spate liniştea poieniţei străbătută din când în când de cântecul vecinei mele de la etaj, doamna Cucuvea.

   A doua zi, către înserat, m-am trezit cu un puternic miros de fum. M-am gîndit că, deh, i-a pălit foamea pe tineri. Dar cu gălăgia ce-o fi ?..Că aseară erau liniştiţi..Ies din vizuină, mă întind un pic, adulmec aerul şi plec spre luminiş. Stupoare ! Erau mai mulţi acum. M-am uitat furişată după o tufă, sperând să înţeleg ce se întâmplă. Grupul de aseară, neschimbat. Aceeaşi imagine, aceeaşi linişte. Ceilalţi, care-şi întinseseră catrafusele în vecinătate, total diferiţi. Sunete ciudate ieşeau din caii lor de fier, mese şi scaune întinse pe lângă ei, multă carne pe foc, fum peste tot. Am stat câteva ore privindu-i, cu gândul la perechea bocancului de aseară. O ploaie scurtă mi-a alungat orice gând de a mai trece râul, mai ales că la un moment dat m-am trezit cu o sticlă de plastic aterizând lângă mine. Apoi încă una. În faţa mea, pluteau în dezordine câteva pungi, venite din sus de râu. Măi să fie…M-am uitat destul de contrariată la grupul gălăgios. Am preferat să plec spre vizuină, cu speranţa că acolo va fi linişte. Ţi-ai găsit…Spre dimineaţă abia am reuşit să adorm, având ochii înroşiţi de fum…

   Următoarea zi, aproape de  apus, am revenit la râu. Oaspeţii mei de acum două zile plecaseră. Locul era pustiu, de parcă nu fusese nimeni acolo. Nu am găsit nimic în urma lor. Liniştea domnea iarăşi peste vârfurile copacilor  iar stelele apăreau una câte una. Un suflu cu miros de cetină îmi trecu pe lângă mustăţi în timp ce strigătele vecinei mele se auzeau undeva în spatele pădurii. Am luat-o uşor la pas, căutând ceva de mâncare. A trebuit să mă feresc de resturile lăsate de ceilalţi oameni, peste tot. Aş dori să le învăţ limba ca să le spun cumva că noi nu mâncăm plastic, hârtie, metale. Dimpotrivă, ne încurcă şi ne enervează. Şi nu vă păcălesc.”

  Eu, unul, o cred.

Trăiesc în România şi asta mă distruge cu timpul

   Am avut un gând zilele trecute. L-am avut de dimineaţă, când am vrut să-mi încep ziua ca orice om normal, ducându-mă la baie să mă spăl pe ochi. Nu curgea apa. „N-au oamenii bani să plătească întreţinerea ?”. Am dres-o până la urmă, cumva…Am ieşit din bloc, mai încolo, îndreptându-mă spre serviciu, ca un om obişnuit ce sunt. Am ocolit căcaţii de câine de pe trotuar, din faţa scării, trăgând în piept aerul murdar al dimineţii de capitală. M-am strecurat mai apoi printre maşinile parcate sfidător pe aleile de langă bloc. „N-or fi bani de parcări ?” mă întreb ca plătitor de taxe la stat ce sunt. O briză usoară îmi alungă întrebarea, grăbindu-mă către staţia de autobuz, apoi către metrou. În general, predomină miros de transpiraţie, că tot vorbim de mijloacele de transport în comun. N-or avea sărmanii bani de săpun şi deodorant…

…Se reiau aceleaşi imagini în drumul spre casă. Totuşi, după antrenamentul unei zile de muncă, creierul procesează o imagine în plus. Gândul acela. Nu reuşesc să înţeleg paradoxul. Printre cenuşiul de pe stradă, pet-ul şi chiştocul de pe trotuar, pământul uscat şi ars de lângă puţinii arbori uitaţi pe marginea de drum, printre spălătorii de parbrize si bătrânii care umblă cu sacoşa goală milogindu-se de o pâine, printre clădiri lăsate în paragină de vreme şi de nepăsare, printre toate acestea se perindă semne de (foarte)bunăstare. Nu înţeleg de unde atâtea Q7, X6, Carrera, Tuareg, CL şi alte minunăţii din acestea. E plin. Şi sunt cu numere de RO.

…Morţii mă-sii, că iar nu curge apa. M-am uitat mai atent în oglinda de la baie: îmi cade părul în continuare. O fi de la gânduri.

Avem de toate

   „Noi nu ne vindem ţara !” suna un slogan de până acum câţiva ani. Între timp lucrurile au căpătat o culoare nouă. Acum, vindem tot. Am transformat spaţiul danubiano-pontic intr-un bazar imens, vizitat in fiecare zi de 22 milioane de clienţi-vânzători. Fiecare are ceva de scos la tocmeală dar in acelaşi timp caută să cumpere ceva. În general, cel mai ofertat  este sufletul, aflat într-o permanentă perioadă promoţională. Unii l-ar vinde în schimbul unui PET de bere, alţii pentru viaţă veşnică. Vindem organe, închiriem organe. Românul s-a născut negustor. Am vrut pământ o istorie întreagă, acum abia aşteptăm să-l vindem. Oferta este imensă. Permise de conducere, ştiri tv, autorizaţii de orice fel, iertare, influenţă, vorbă bună, mediocritate, găsiţi orice…”Lasă, bre, că ne înţelegem noi…”.

Cristian, capitan de alai

   Nu-mi place sa comentez pe marginea evenimentelor mondene, insa acum as dori sa spun ceva. Am fost intoxicat, pur si simplu, in acest sfarsit de saptamana de relatari vis-à-vis de “nunta anului”, transmisii in direct, opinii ale invitatilor si ale “specialistilor” in domeniu (!) si multe alte minute consumate pe sticla  cu mariajul fotbalistului Chivu. N-am nimic cu omul, sigur nici el n-are ceva de impartit cu mine, dar lasa-ne, vere…S-a insurat, aia mica e insarcinata, treaba lor, vant la pupa…De ce a fost toata treaba transformata intr-un eveniment national de mare audienta ? S-au terminat subiectele buletinelor de stiri ? S-a ieftinit mancarea, gazul, au disparut coruptii, curge lapte si miere la robinete ?

  Probabil, daca nu ar fi fost obtinuta calificarea la Campionatul European, am fi avut de acum o luna informatii de rumegat privind “marele” eveniment. Am fi vazut cum s-ar fi facut inchirierea locatiei, cum se scriau invitatiile, cum se pregatesc hainele, in fine, un adevarat reality show pe care cu siguranta l-ar fi realizat una din televiziuni (oare care ?). Nea Piti ar fi mutat la Snagov cantonamentul echipei, in vederea pregatirii pentru Mondial, astfel incat mirele sa poata supraveghea in pauzele de miuta cum merge treaba cu decoratul si toate alea. Oricum, in lipsa cuplului spatial, “antrenamentele” au fost monitorizate  de catre membrii lotului de bere din Buftea, care au gatit ulitele cu borduri noi si asfalt de calitate. In plus, majoretele de peste 60 de ani au pregatit pampoanele pline de naftalina si straiele de duminica pentru a-si manifesta bucuria la sosirea mirilor.

…Si ce invitati, ce printi si printese ! Transmisii in direct la sosirea unuia si altuia, Oscar, nu alta. Generatia de aur amestecata cu generatia de saur, politicieni de va(r)za, fufe si alte tufe, reporteri ce pasau catre centru comentarii cu iz de fecale, traiasca mirii ! O tara de fomisti ranjeste la tv, balind la imaginile cu icre negre alaturi de parjoale moldovenesti (vezi, Doamne, mireasa a comandat special acest fel de mancare, aratand lumii ca nu a uitat de unde a plecat…radio, mah !) in timp ce kilogramele de Gucci si Armani se perindau pe ringul de dans. Bre, la divort o sa fie “divortul anului” ?

   Tara de rahat, atentate de rahat…

Avem un popor, cum procedăm ?

  Am tot auzit zilele acestea, de la diversi cunoscuti intorsi din Elvetia de la Campionatul European, cum ca s-ar gandi ei sa se mute acolo definitiv. De ce ? Pentru ca este totul frumos, curat, flori in geam, lume relaxata si stupid de amabila, infrastructura, caini cu covrigi in coada si multe alte chestiuni odihnitoare pentru retina si materia cenusie. Acum este clar ca acestea sunt discutii si situatii vechi, dezbatute incepand de la statia de metrou pana la camera de cafea din sediul de multinationala. Ceea ce ma intriga pe mine este faptul ca desi le tot discutam, ne aratam cu degetul, injuram prostia si mediocritatea, cu toate acestea situatia nu devine roz. De ce nu exista in capitala unei tari membra UE, Bucuresti de exemplu, flori la geam, cladiri istorice renovate, drumuri fluide, spatii verzi indestulatoare, lipsa tonelor de praf si noxe si multe altele ? De ce neamtul isi matura singurel trotuarul din fata casei si romanul nu ? Imi aduc aminte cata indignare din partea celor pe care nea Base a vrut pe vremea cand era primar sa-i oblige sa-si spele trotuarul din fata resedintei…Cica nu li se parea normal sa faca ei asta. Eu cred ca este o diferenta mare intre noi si ei. O diferenta pe care nu o vom recupera niciodata si nu din cauza ca nu avem timp ci din cauza ca nu putem. Nu vrem. Nu ne intereseaza. “Las-o bre, ca merge asa !” este un mesaj definitoriu pentru Romania. Este brandul de tara.

  Am ramas un pic uimit citind presa de azi si urmarind criticile aduse nationalei de fotbal a Germaniei, de catre  presa germana si de catre oficialitatile sportive din aceeasi tara, cum ca nu au jucat bine, ca nu merita laurii victoriei desi, sa fim seriosi, s-au calificat in finala competitiei ! Culmea este ca jucatorii au plecat capetele, au recunoscut lipsurile, si-au vazut lungul nasului. Ai nostri inca sunt nemultumiti de faptul ca nimeni nu apreciaza  remizele obtinute  cu vicecampioana si campioana mondiala desi acest lucru ne-a adus doar un rusinos loc 3 in grupe. Cum ar veni, haideti sa apreciem mediocritatile ! Inca o mare diferenta intre ei si noi. Evident, nu cred ca o vom recupera vreodata.

   Eu zic, totusi, ca marea problema este lipsa spiritului de comunitate. Il mai putem gasi, poate, in unele mici localitati din Ardeal (din cate am vazut eu, fie sasesti, fie unguresti, prea putine de sorginte romaneasca). Ne lipseste respectul fata de vecinii de societate. “Fac ce vreau eu ca doar este spatiul meu !”. Corect, daca spatiul tau ar fi unul izolat si nu ar incalca dreptul la confort al celorlalti. Vorba ceea, scrie in Constitutie.  E adevarat, pestele de la cap se impute. Daca cei care construiesc si intretin un sistem nu vor incepe sa educe natia asta cat de curand eu cred ca nu mai avem nicio sansa. Daca tu, ca parinte, nu insufli copilului tau niste valori definitorii pentru o societate moderna cine sa o faca ?

Revin la o intrebare care-mi vine in minte obsesiv (uneori): cati dintre fumatori folosesc scrumiera din masina sau cosul de gunoi de pe strada pentru a-si arunca mucul de tigara ? …De ce, mah, “animalilor” ?