Omul dojenit de vulpe

   „Mă numesc Vulpea. Sunt o vulpe banală şi locuiesc pe cheile Vîlsanului, aproape de munţii Făgăraş. Nu contează ce vârstă am, nu mă interesează familia. Îmi place extraordinar de mult liniştea pădurii, vuietul râului, îmi place natura ca atare. Zilele acestea am fost un pic bulversată de prezenţa unor humanoizi, veniţi vineri noapte. Şi-au pus corturile, au aprins un foc mic, au mâncat ceva…Am îndrăznit la un moment dat să mă apropii de ei, să văd care-i treaba. Nici nu m-au băgat în seamă. Stăteau şi priveau către foc, aşa, cu mintea plecată spre creasta muntelui. Nici de vorbit nu prea îndrăzneau. Bun aşa. Păi, în aceste condiţii, am zis că poate ar fi bine să le inspectez un pic locuinţele ambulante. Zis şi făcut…Am ochit eu ceva dar am socotit că este mai bine să revin mai târziu, să nu-i deranjez. Adică, ei nu m-au deranjat, eu de ce aş face-o..? Am mai dat eu câteva târcoale, însă am preferat să privesc grupul de oameni de la distanţă, ascunsă după iarba încărcată de rouă. Spre dimineaţă, mi-am luat inima în dinţi şi am venit să-l salut pe singurul dintre ei rămas cu ochii la stele. Se pare că nu a înteles intenţia mea, din moment ce a plecat ca din puşcă la culcare imediat ce am pus o labă prietenească pe spatele său. Eh, ciudaţi şi oamenii ăştia. M-am consolat în cele din urmă cu un bocanc pe care l-am găsit la intrarea unuia dintre corturile lor. În cele din urmă m-am dus şi eu la culcare, cu gândul să iau perechea încălţarii seara următoare. Am trecut râul către vizuina mea, lăsând în spate liniştea poieniţei străbătută din când în când de cântecul vecinei mele de la etaj, doamna Cucuvea.

   A doua zi, către înserat, m-am trezit cu un puternic miros de fum. M-am gîndit că, deh, i-a pălit foamea pe tineri. Dar cu gălăgia ce-o fi ?..Că aseară erau liniştiţi..Ies din vizuină, mă întind un pic, adulmec aerul şi plec spre luminiş. Stupoare ! Erau mai mulţi acum. M-am uitat furişată după o tufă, sperând să înţeleg ce se întâmplă. Grupul de aseară, neschimbat. Aceeaşi imagine, aceeaşi linişte. Ceilalţi, care-şi întinseseră catrafusele în vecinătate, total diferiţi. Sunete ciudate ieşeau din caii lor de fier, mese şi scaune întinse pe lângă ei, multă carne pe foc, fum peste tot. Am stat câteva ore privindu-i, cu gândul la perechea bocancului de aseară. O ploaie scurtă mi-a alungat orice gând de a mai trece râul, mai ales că la un moment dat m-am trezit cu o sticlă de plastic aterizând lângă mine. Apoi încă una. În faţa mea, pluteau în dezordine câteva pungi, venite din sus de râu. Măi să fie…M-am uitat destul de contrariată la grupul gălăgios. Am preferat să plec spre vizuină, cu speranţa că acolo va fi linişte. Ţi-ai găsit…Spre dimineaţă abia am reuşit să adorm, având ochii înroşiţi de fum…

   Următoarea zi, aproape de  apus, am revenit la râu. Oaspeţii mei de acum două zile plecaseră. Locul era pustiu, de parcă nu fusese nimeni acolo. Nu am găsit nimic în urma lor. Liniştea domnea iarăşi peste vârfurile copacilor  iar stelele apăreau una câte una. Un suflu cu miros de cetină îmi trecu pe lângă mustăţi în timp ce strigătele vecinei mele se auzeau undeva în spatele pădurii. Am luat-o uşor la pas, căutând ceva de mâncare. A trebuit să mă feresc de resturile lăsate de ceilalţi oameni, peste tot. Aş dori să le învăţ limba ca să le spun cumva că noi nu mâncăm plastic, hârtie, metale. Dimpotrivă, ne încurcă şi ne enervează. Şi nu vă păcălesc.”

  Eu, unul, o cred.

Odă (în metru tragic)

Se aud suspine la înmormântarea unei zile. La capul ei, plânge orizontul cu şuviţe roşii. Oraşul îşi ascunde betonul încruntat după voalul rece al serii iar umbre minuscule mângâie triste speranţa. Uşor, la vremea fiecăruia, se deschide poarta albă. O mare de culori şi muzică şopteşte adevăr ascuns de povară…

…După zâmbet şi plânset sub stele apare o nouă zi. De fapt, se pregăteşte o nouă înmormântare.

Vers

“Ce lunga este noaptea, ce rece-i rasaritul…”. Ani de ceata si amor inchipuit. Inconjurat fiind de tristete si de gheata, ai cautat zadarnic un liman. Ai plutit pe propriul rau de lacrimi, mergand catre nimic. Ai cladit munti de sperante si apoi i-ai pravalit. Si-ai impietrit tot asteptand…

“Te-asteapta cu infrigurare sa apari pe bolta rece si in suflet…”. Si piatra, mangaiata de vanturile diminetii, a devenit spirit. A devenit stapan al negurii si sclav al veacului. Neclintit si sacru s-a inaltat tot asteptand…

“Imi doresc sa vii mereu, sa plutim spre stele…”. Sunt cerul tau, albastrul tau, fluviul tau, astrul tau. Oriunde ai pluti, oriunde ai clipi, sfarsesti langa apusul meu. Raset si plans, alb si negru, viata si moarte, pereche. Caci tu vei deveni eu tot asteptand…