Omul dojenit de vulpe

   „Mă numesc Vulpea. Sunt o vulpe banală şi locuiesc pe cheile Vîlsanului, aproape de munţii Făgăraş. Nu contează ce vârstă am, nu mă interesează familia. Îmi place extraordinar de mult liniştea pădurii, vuietul râului, îmi place natura ca atare. Zilele acestea am fost un pic bulversată de prezenţa unor humanoizi, veniţi vineri noapte. Şi-au pus corturile, au aprins un foc mic, au mâncat ceva…Am îndrăznit la un moment dat să mă apropii de ei, să văd care-i treaba. Nici nu m-au băgat în seamă. Stăteau şi priveau către foc, aşa, cu mintea plecată spre creasta muntelui. Nici de vorbit nu prea îndrăzneau. Bun aşa. Păi, în aceste condiţii, am zis că poate ar fi bine să le inspectez un pic locuinţele ambulante. Zis şi făcut…Am ochit eu ceva dar am socotit că este mai bine să revin mai târziu, să nu-i deranjez. Adică, ei nu m-au deranjat, eu de ce aş face-o..? Am mai dat eu câteva târcoale, însă am preferat să privesc grupul de oameni de la distanţă, ascunsă după iarba încărcată de rouă. Spre dimineaţă, mi-am luat inima în dinţi şi am venit să-l salut pe singurul dintre ei rămas cu ochii la stele. Se pare că nu a înteles intenţia mea, din moment ce a plecat ca din puşcă la culcare imediat ce am pus o labă prietenească pe spatele său. Eh, ciudaţi şi oamenii ăştia. M-am consolat în cele din urmă cu un bocanc pe care l-am găsit la intrarea unuia dintre corturile lor. În cele din urmă m-am dus şi eu la culcare, cu gândul să iau perechea încălţarii seara următoare. Am trecut râul către vizuina mea, lăsând în spate liniştea poieniţei străbătută din când în când de cântecul vecinei mele de la etaj, doamna Cucuvea.

   A doua zi, către înserat, m-am trezit cu un puternic miros de fum. M-am gîndit că, deh, i-a pălit foamea pe tineri. Dar cu gălăgia ce-o fi ?..Că aseară erau liniştiţi..Ies din vizuină, mă întind un pic, adulmec aerul şi plec spre luminiş. Stupoare ! Erau mai mulţi acum. M-am uitat furişată după o tufă, sperând să înţeleg ce se întâmplă. Grupul de aseară, neschimbat. Aceeaşi imagine, aceeaşi linişte. Ceilalţi, care-şi întinseseră catrafusele în vecinătate, total diferiţi. Sunete ciudate ieşeau din caii lor de fier, mese şi scaune întinse pe lângă ei, multă carne pe foc, fum peste tot. Am stat câteva ore privindu-i, cu gândul la perechea bocancului de aseară. O ploaie scurtă mi-a alungat orice gând de a mai trece râul, mai ales că la un moment dat m-am trezit cu o sticlă de plastic aterizând lângă mine. Apoi încă una. În faţa mea, pluteau în dezordine câteva pungi, venite din sus de râu. Măi să fie…M-am uitat destul de contrariată la grupul gălăgios. Am preferat să plec spre vizuină, cu speranţa că acolo va fi linişte. Ţi-ai găsit…Spre dimineaţă abia am reuşit să adorm, având ochii înroşiţi de fum…

   Următoarea zi, aproape de  apus, am revenit la râu. Oaspeţii mei de acum două zile plecaseră. Locul era pustiu, de parcă nu fusese nimeni acolo. Nu am găsit nimic în urma lor. Liniştea domnea iarăşi peste vârfurile copacilor  iar stelele apăreau una câte una. Un suflu cu miros de cetină îmi trecu pe lângă mustăţi în timp ce strigătele vecinei mele se auzeau undeva în spatele pădurii. Am luat-o uşor la pas, căutând ceva de mâncare. A trebuit să mă feresc de resturile lăsate de ceilalţi oameni, peste tot. Aş dori să le învăţ limba ca să le spun cumva că noi nu mâncăm plastic, hârtie, metale. Dimpotrivă, ne încurcă şi ne enervează. Şi nu vă păcălesc.”

  Eu, unul, o cred.

De 8 ori

   Am aşteptat în această dimineaţă 8 minute la metrou, în drumul către cele 8 ore de muncă. Am intrat pe uşa corporaţiei unde îmi omor neuronii la ora 8:08. Parafrazând parţial politicul, mi-am numărat colegii prezenţi astăzi la datorie: suntem 8 în total…Involuntar, îmi dau seama că am în inbox-ul e-mail-ului doar 8 mesaje… Aseară am fost împreună  8 prieteni în oraş, la o bere (probabil, 8 beri).

   Privirea îmi cade pe calendar. Data de astăzi este 08.08.08 .

PS: surprinzător şi neintenţionat, acest post are 8 fraze dispuse pe 8 rânduri.

Odă (în metru tragic)

Se aud suspine la înmormântarea unei zile. La capul ei, plânge orizontul cu şuviţe roşii. Oraşul îşi ascunde betonul încruntat după voalul rece al serii iar umbre minuscule mângâie triste speranţa. Uşor, la vremea fiecăruia, se deschide poarta albă. O mare de culori şi muzică şopteşte adevăr ascuns de povară…

…După zâmbet şi plânset sub stele apare o nouă zi. De fapt, se pregăteşte o nouă înmormântare.

Trăiesc în România şi asta mă distruge cu timpul

   Am avut un gând zilele trecute. L-am avut de dimineaţă, când am vrut să-mi încep ziua ca orice om normal, ducându-mă la baie să mă spăl pe ochi. Nu curgea apa. „N-au oamenii bani să plătească întreţinerea ?”. Am dres-o până la urmă, cumva…Am ieşit din bloc, mai încolo, îndreptându-mă spre serviciu, ca un om obişnuit ce sunt. Am ocolit căcaţii de câine de pe trotuar, din faţa scării, trăgând în piept aerul murdar al dimineţii de capitală. M-am strecurat mai apoi printre maşinile parcate sfidător pe aleile de langă bloc. „N-or fi bani de parcări ?” mă întreb ca plătitor de taxe la stat ce sunt. O briză usoară îmi alungă întrebarea, grăbindu-mă către staţia de autobuz, apoi către metrou. În general, predomină miros de transpiraţie, că tot vorbim de mijloacele de transport în comun. N-or avea sărmanii bani de săpun şi deodorant…

…Se reiau aceleaşi imagini în drumul spre casă. Totuşi, după antrenamentul unei zile de muncă, creierul procesează o imagine în plus. Gândul acela. Nu reuşesc să înţeleg paradoxul. Printre cenuşiul de pe stradă, pet-ul şi chiştocul de pe trotuar, pământul uscat şi ars de lângă puţinii arbori uitaţi pe marginea de drum, printre spălătorii de parbrize si bătrânii care umblă cu sacoşa goală milogindu-se de o pâine, printre clădiri lăsate în paragină de vreme şi de nepăsare, printre toate acestea se perindă semne de (foarte)bunăstare. Nu înţeleg de unde atâtea Q7, X6, Carrera, Tuareg, CL şi alte minunăţii din acestea. E plin. Şi sunt cu numere de RO.

…Morţii mă-sii, că iar nu curge apa. M-am uitat mai atent în oglinda de la baie: îmi cade părul în continuare. O fi de la gânduri.

Credit doar cu buletinul de ştiri

  Am observat de la o vreme că mai toate televiziunile sfârşesc emisiunile de ştiri prin a spune telespectatorilor să anunţe dacă observă ceva neobişnuit in arealul lor. Adică, ce, dau şi ei ceva, acolo, pentru anunţurile astea ? …Măcar un împrumut cu dobândă 0%, să avem şi noi de-un pufulete cu muştar… Păi, să fiţi voi sănătoşi câte lucruri ieşite din tiparul cotidian îmi văd ochii (aproape) în fiecare zi…Ia ziceţi, ne înţelegem cumva ?…Da?… Hai că vă enumăr doar câteva,  să nu acopăr tot spaţiul de emisie:

-ieri şi azi nu am reuşit să am scaun de dimineaţă. M-am chinuit dar degeaba. Vă rog frumos să-mi spuneţi dacă sufăr de vreo boală mortală care ar putea degenera într-o epidemie naţională, astfel încât să pot să-mi spun ultimele cuvinte în direct, din garsoniera domnului Diaconescu.

-pisica mea şi-a schimbat ora de trezire de o săptămână. Sunt îngrijorat si, totodată, bulversat pentru că nu apuc să-i curăţ lădiţa cu nisip înainte să plec la muncă. Vă rog să-mi spuneţi dacă nu este o posibilă reacţie la virusul de care am menţionat mai înainte, să ştiu ce să-i spun d-lui OTV.

-aurolacul pe care îl întâlnesc în fiecare dimineaţă, de aproape un an de zile, în drumul meu spre metrou, a dispărut de vreo trei sau patru zile. Locuinţa sa, în speţă o bancă de lângă parcul Titan, este goală. Faptul că a lăsat-o într-o totală dezordine, fără să facă măcar un pic de curăţenie, îmi dă de gândit…Dacă a aflat omul de virusul pe care este posibil să-l port ?

-câţiva muncitori au reuşit să termine de asfaltat în spatele blocului în care locuiesc. Ieşit din comun este faptul că au reuşit acest lucru în doar patru luni, pe o suprafaţă de vreo 1000 mp. Sigur ceva i-a pus pe fugă…

-de la o vreme, nu mă mai dau în vânt după salata de roşii cu ulei ci, in mod ciudat, dau vânturi dupa acest tip de salată…

   Alo, domnule Diaconescu, domnule Gâdea, când mă primiţi …?