Omul dojenit de vulpe

   „Mă numesc Vulpea. Sunt o vulpe banală şi locuiesc pe cheile Vîlsanului, aproape de munţii Făgăraş. Nu contează ce vârstă am, nu mă interesează familia. Îmi place extraordinar de mult liniştea pădurii, vuietul râului, îmi place natura ca atare. Zilele acestea am fost un pic bulversată de prezenţa unor humanoizi, veniţi vineri noapte. Şi-au pus corturile, au aprins un foc mic, au mâncat ceva…Am îndrăznit la un moment dat să mă apropii de ei, să văd care-i treaba. Nici nu m-au băgat în seamă. Stăteau şi priveau către foc, aşa, cu mintea plecată spre creasta muntelui. Nici de vorbit nu prea îndrăzneau. Bun aşa. Păi, în aceste condiţii, am zis că poate ar fi bine să le inspectez un pic locuinţele ambulante. Zis şi făcut…Am ochit eu ceva dar am socotit că este mai bine să revin mai târziu, să nu-i deranjez. Adică, ei nu m-au deranjat, eu de ce aş face-o..? Am mai dat eu câteva târcoale, însă am preferat să privesc grupul de oameni de la distanţă, ascunsă după iarba încărcată de rouă. Spre dimineaţă, mi-am luat inima în dinţi şi am venit să-l salut pe singurul dintre ei rămas cu ochii la stele. Se pare că nu a înteles intenţia mea, din moment ce a plecat ca din puşcă la culcare imediat ce am pus o labă prietenească pe spatele său. Eh, ciudaţi şi oamenii ăştia. M-am consolat în cele din urmă cu un bocanc pe care l-am găsit la intrarea unuia dintre corturile lor. În cele din urmă m-am dus şi eu la culcare, cu gândul să iau perechea încălţarii seara următoare. Am trecut râul către vizuina mea, lăsând în spate liniştea poieniţei străbătută din când în când de cântecul vecinei mele de la etaj, doamna Cucuvea.

   A doua zi, către înserat, m-am trezit cu un puternic miros de fum. M-am gîndit că, deh, i-a pălit foamea pe tineri. Dar cu gălăgia ce-o fi ?..Că aseară erau liniştiţi..Ies din vizuină, mă întind un pic, adulmec aerul şi plec spre luminiş. Stupoare ! Erau mai mulţi acum. M-am uitat furişată după o tufă, sperând să înţeleg ce se întâmplă. Grupul de aseară, neschimbat. Aceeaşi imagine, aceeaşi linişte. Ceilalţi, care-şi întinseseră catrafusele în vecinătate, total diferiţi. Sunete ciudate ieşeau din caii lor de fier, mese şi scaune întinse pe lângă ei, multă carne pe foc, fum peste tot. Am stat câteva ore privindu-i, cu gândul la perechea bocancului de aseară. O ploaie scurtă mi-a alungat orice gând de a mai trece râul, mai ales că la un moment dat m-am trezit cu o sticlă de plastic aterizând lângă mine. Apoi încă una. În faţa mea, pluteau în dezordine câteva pungi, venite din sus de râu. Măi să fie…M-am uitat destul de contrariată la grupul gălăgios. Am preferat să plec spre vizuină, cu speranţa că acolo va fi linişte. Ţi-ai găsit…Spre dimineaţă abia am reuşit să adorm, având ochii înroşiţi de fum…

   Următoarea zi, aproape de  apus, am revenit la râu. Oaspeţii mei de acum două zile plecaseră. Locul era pustiu, de parcă nu fusese nimeni acolo. Nu am găsit nimic în urma lor. Liniştea domnea iarăşi peste vârfurile copacilor  iar stelele apăreau una câte una. Un suflu cu miros de cetină îmi trecu pe lângă mustăţi în timp ce strigătele vecinei mele se auzeau undeva în spatele pădurii. Am luat-o uşor la pas, căutând ceva de mâncare. A trebuit să mă feresc de resturile lăsate de ceilalţi oameni, peste tot. Aş dori să le învăţ limba ca să le spun cumva că noi nu mâncăm plastic, hârtie, metale. Dimpotrivă, ne încurcă şi ne enervează. Şi nu vă păcălesc.”

  Eu, unul, o cred.

Popas la înălţime

   O discutie de zilele trecute mi-a adus aminte de o parte frumoasa a timpului trecut.  O parte legata de munte, drumetii la inaltime, nopti aproape de stele…

…Abia asteptam sa punem la cale o vizita pana sus pe creasta sau macar pana la cabana. Odata stabilita data de plecare incepeam sa numar zilele ramase pana la startul drumetiei. De obicei, treceau destul de repede. Era atat de placut sentimentul ce ma trecea atunci cand ma apucam sa-mi scot rucsacul de la naftalina, cortul si sacul de dormit… Curatam bocancii, luam si o patura, sa fie acolo. Pe final, cotrobaiam prin camara bunicii unde sigur gaseam o bucata de slanina afumata, buna de pus pe tepuse in foc. In ultima zi ramasa, mai asezam in rucsac ce mai trebuiau de-ale gurii si verificam sa nu uit briceagul, cana, farfuria de tabla si ceva de imbracat mai gros…Gata, a sunat ceasul ! Saream din pat, mai rapid si mai voios ca niciodata, sunandu-mi tovarasii de trupa pentru a se urni si ei. In jumatate de ora eram toti adunati la punctul de intalnire, pregatiti pentru a ne intalni cu muntele.

   Pana la buza urcusului catre inaltimile crestei aveam de mers pret de vreo doua ore prin camp. Privelistea era una impresionanta, batranul munte dezvaluindu-se in toata maretia lui. Sincer, nu cred ca pot gasi cuvinte pentru a descrie cu adevarat ceea ce se asternea in fata ochilor nostrii iar o imagine impregnata in aparatul de fotografiat cu siguranta nu poate trezi aceleasi sentimente. Probabil, pentru fiecare trairile se impleteau altfel in fata acestui tablou…Aproape de capatul celor doua ceasuri, nu chiar obositoare, incepeam sa ne bucuram un pic  de umbra primilor copaci iesiti in calea noastra. Padurea cea mare se vedea tot mai aproape. Ajunsi la primul popas, ne asezam pentru o scurta odihna. Nu lipseau tigarile Carpati aprinse fumatorilor si primele gaturi de apa. In fata noastra se deschidea prima imagine a crestei montane, asezata deasupra valurilor de brazi. Aerul tare incepea sa-si faca simtita prezenta, tot timpul insotit de aroma de cetina. Gata, intram in imparatia muntelui ! Drumul incepea sa devina mai anevoios iar efortul crestea considerabil odata ce inaintam tot mai adanc in padure. Urcam pe o poteca in permanenta strabatuta de un firicel de apa, ajutandu-ne din cand in cand de smocuri de iarba pentru a mai face un pas sau doi. Alaturi de drumul nostru se avantau grabite in vale apele unui rau, al carui ecou se indrepta catre noi din toate partile. Din cand in cand,  cararuia se arunca la randul ei peste umerii apelor involburate, fiind ajutata de cateva trunchiuri rapuse de vreme. Popasurile noastre se inmultisera, uneori pentru a mai ne odihni si a ne potoli setea, alteori pentru a privi si asculta pur si simplu spectacolul din jurul nostru. Erau momente cand oboseala nu o simteam, doar gandindu-ne cat de norocosi eram pentru ceea ce ne oferea in acele clipe natura…Dupa inca vreo doua ceasuri, desisul de pana atunci incepea sa faca loc unei minunate pajisti, vegheata de o parte si de alta de inaltimile crestelor apasate de cer. Privelistea se transforma aproape in totalitate, sunetele se topeau deodata, bolta parea mai aproape…In timp ce eram intinsi pe covorul de verdeata, privind linistiti cerul si sorbind cu nesat aerul proaspat, soarele ne mangaia pe fiecare, parand ca ne ureaza bun-venit. Eram un pic epuizati de urcus insa oboseala placuta ne indemna sa mergem mai departe. Insa valea era toata a noastra. Nu vroiam sa mergem mai departe. Undeva, catre varful crestei se vedeau cateva urme de zapada. Pajistea, urcand catre stancile din fata era presarata din loc in loc de pete de culoare iar linistea incepea usor, usor sa ne acopere…

   De fiecare data ramaneam cel putin o noapte pe Valea Sambetei, caci aceasta este zona unde am avut privilegiul sa merg de multe ori in anii trecuti. Alaturi de noi, alti turisti iubitori de munte. Seara ne adunam cu totii in jurul unui foc si impartaseam ganduri si fapte. Cerul senin era atat de aproape incat aveam impresia ca pot culege stelele de pe bolta. De aici, uneori am continuat drumetia catre traseul principal de creasta, spre Podragu sau Balea, alteori ne multumeam doar cu aceasta vizita scurta, luandu-ne ramas bun a doua zi de la cele inconjuratoare. Pot spune ca am avut ocazia sa fiu, la un moment dat, cel mai inalt om din tara, urcand pe Moldoveanu. Se spune ca se vede Marea Neagra sau Dunarea de aici, atunci cand este foarte senin. Eu, de fiecare data, nu am putut sa vad la mai mult de doi metri din cauza cetii… Nu voi compara cu alte zone montane din tara pentru ca fiecare are frumusetea ei si nici nu am fost in alte locuri. Consider, chiar si asa, ca Fagarasul ofera cele mai frumoase amintiri pentru cei care ajung sa-i atinga umerii.

 

Pana una alta, lasati ATV-ul, luati rucsacul in spinare si porniti la pas pe orice poteca montana, ascultati linistea padurii, admirati de la inaltime albastrul cerului, respirati aerul tare si rece…

Drum catre o stea

 Prima raza de lumina l-a invaluit in mijlocul unei zile de iarna, sub un cer inghetat si tacut. S-a luptat din prima clipa, cautand cu ardoare hrana inceputului de drum. Destinul incepuse deja sa-i modeleze orizontul…

   …Dupa ce ultima zapada parasi umerii uriasului munte, totul iesi la viata. Florile se intreceau in a picta fiecare coltisor napadit de verdeata, cerul era brazdat de batranii vulturi care scrutau stancile golase, brazii isi scuturau cetina de hainele ponosite ale anotimpului ce tocmai plecase, in timp ce soarele cauta sa patrunda si pe langa cel mai mic firicel de iarba. Raul ce brazda mijlocul vaii se grabea sa cuprinda toti bolovanii care indrazneau sa-i iasa in cale iar micile zburatoare iesite din scoarta copacilor se amestecau printre stropii aruncati deasupra apei. In mijlocul lor, nepasator, aparu el. Iesise din marginea padurii, singur, incercand parca sa se fereasca de zumzetul din jur. In ochii sai inca se putea vedea amintirea mamei sale inghitita de marea alba. Nu a stiut ce inseamna atunci, pana cand fratii sai nu incepura sa tulbure linistea noptii cu urletele lor, disparand apoi, unul care unul, in zarea intunecata. Acum, nu mai avea nevoie de cele din urma, fiecare zi oferindu-i inca o sansa de supravietuire. Crescuse, blana fiindu-i tot mai batoasa, fiecare zi lasandu-si intr-un fel semnele pe ea. Era doar el acolo, si uneori muntele parea ca-i da putin cate putin din maretia lui…

   Si au trecut anotimpurile unul cate unul, an de an, valea urmand de fiecare data acelasi si acelasi ritual. Noptile incepura sa-l surprinda tanjind catre o stea ce parea ca-i sopteste alinare. A vanat, s-a luptat, a supravietuit. Soarta nu i-a harazit urmasi, pedepsindu-l, parca, pentru tovarasia sa cu muntele. Steaua il chema, insa, noapte de noapte. Iar el a chemat-o luna dupa luna.

   …Prima atingere l-a surprins in mijlocul unei zile de iarna, sub un cer inghetat si tacut. A multumit ultimei clipe, cautand rece capatul de drum. Steaua lui incepuse deja sa-l ridice senin…